singurătate...

întinzi braţele şi aştepţi... aştepţi să întâlneşti alte braţe deschise , gata să te întâlnească... şi totuşi nu se întâmplă nimic....
mai stai o secundă cu ochii închişi, îţi ţii respiraţia, poate totuşi... şi nu se întâmplă nimic...
dechizi ochii ochii şi constaţi că strângi în braţe un gol...

sunt momente în care atunci când întinzi mâna aştepţi să te prindă cineva ... nu mori dacă nu găseşti o mână pregătită să pe întâlnească... dar simţi că ceva doare, puţin dar suficient cât să îţi aminteşti că esti un singuratic.

am spus şi o să susţin asta până mor... e mai bine singur decât prost însoţit. sunt predicatorul independenţei, militez împotriva dependenţei de o altă persoană ... şi totuşi, uneori gesturile mici care nu îşi găsesc finalitatea dor... există un semi-remediu... se numesc prieteni. dar nici ei nu pot fi mereu acolo... atunci apare problema... ce te faci când Făt-Frumos nu e, când prietenii nu sunt, când toţi ai tăi sunt prinşi în propriile vieţi?

Despre ea:
am mai scris şi voi mai scrie de fiecare dată când voi simţi că o iubesc mai mult decât pe mine, de fiecare dată când voi considera că nu mai e ce a fost ... că îmi e străină ...

de ceva timp avem un stil şi un ritm diferit ... am pierdut-o undeva pe drum sau poate că m-am pierdut eu ... cert e ca pentru prima dată în atâţia ani , peste 20, simt că ea nu mai e lângă mine ... blonda mea e pe altă undă şi unda aia o duce departe . e pentru prima dată când sunt convinsă că deşi e cea mai bună prietenă a mea nu mai simte în acelaşi timp cu mine...

am cunoscut mulţi oameni , mulţi sunt impresionanţi ca istorie de viaţă, ca şi cultură, ca libertate, ca voinţă... dar deşi toţi oamenii ăştia sunt în preajma mea mie îmi lipseşte fiinţa aia mică cu ochii ei albaştrii...

omul ăsta care a râs şi a plâns cu mine s-a îndepărtat... şi eu m-am îndepărtat , o fac conştient, simt că nu mai e loc pentru mine acolo... toată viaţa am plecat de langă cei apropiaţi atunci când simţeam că nu mai e loc ... nu e destul aer acolo atât cât să mai respir şi eu ...

sunt conştientă că odată ea se va întoarce ... ştiu că dacă zeci de ani, certurile şi răutăţile (au avut grijă să ne bage râca în casă) nu ne-au separat complet .. nimic nu o să ne separe... dar o să ne răcească...

acum la mine în casă e rece...

urăsc să am dreptate

vi se întâmplă să aveţi un sentiment care să va spună - nu face aşa, nu merge acolo, nu pune mâna pe telefon, nu vorbi cu acea persoan -? ei bine, mie de mică mi-a spus instinctul de cine să mă feresc, unde să nu mă duc, cu cine să nu interacţionez...

o bună parte din viaţă m-am luat după acest sentiment al meu , apoi , într-o zi am decis să nu mai ascult ce spune ... am crezut că aşa mă voi elibera de constanta teamă de a fi dezamăgită....

acum puţin timp am avut din nou acest sentiment , ce urla în mine : nu te da jos din maşină, mergi mai departe! evident că am ignorat cu succes avertismentul, nu aş fi eu dacă l-aş fi ascultat. Şi după cum era de aşteptat sentimentul meu AVEA DREPTATE...

m-am dat jos, numai ca să constat că pentru a mia oară în viaţă AM DREPTATE...
urăsc să ştiu cine mă va minţi, cine mă va dezamăgi, cine îmi va zâmbil fals, cine îmi va ţine mâna cu bune intenţii şi cine mă va duce pe calea spre final....

mi-aş dori de 1000 de ori să amuţească vocea din mine, să mă lase să dau cu capul de pragul de sus, să cad lată pe spate, să îmi curgă lacrimile pe obraji, să mă ridic, să scutur praful şi să merg mai departe ....

aş vrea să fiu groaznic de naivă... mă întreba de curând o cunoştinţă ce mă interesează dacă dragostea nu e printre lucrurile care să îmi suscite interesul... of uneori mi-ar plăcea să simt că inima îmi explodează de anxietatea aşteptării unei clipe , acea clipă când îl priveşti în ochi şi simţi că te pierzi...

....

concluzia e una simplă : nu pot simţi nimic, nici de bine nici de rău, am vocea interioară mult prea gălăgioasă... şi nu pot decât să o ascult, să o urmez....