2008 Adio ... Bun găsit 2009 !

Sunt ultimele ore din 2008...
nu mă încearcă nici un sentiment, nu am aşteptat ultima zi din an, nu aştept anul nou...
îmi aduc aminte de anii în care 31 decembrie era ziua pe care o petreceam jumătate cu mama în bucătărie şi jumătate gătindu-mă pentru petrecerea de Anul Nou...
era plăcută agitaţia care ne cumprindea ... oare am cumpărat tot? oare va ieşi un chef monumental? cum să ne îmbrăcăm, cum ne facem părul....?
Mereu îmi aduc aminte de un anume revelion ... am plecat de acasă pe frig dar nici un fulg de nea nu cădea pe stradă... am petrecut până la 12 când am decis să ieşim în stradă pentru clasicele artificii, petarde şi bombe ce zguduiau cartierul... Nu mi-a venit să cred când am văzut stratul de zăpadă depus peste oraş... am crezut doar când m-am scufundat până la genunchi în omătul proaspăt - aspirinele ce au urmat nu se mai iau în calcul -

mi-ar plăcea dacă şi anul ăsta mi-ar face o asemenea surpriză...

pentru mine ....

m-am pierdut din nou !

nu mai îmi găsesc locul, nu mai ştiu de ce fac tot ce fac ... nu mai înţeleg ce mă face să simt că ziua de mâine e ultima...

nu ştiu de ce vreau să mă pierd în noapte... să mă cuprindă liniştea şi neliniştea în acelaşi timp...

:(

urăsc să am dreptate

vi se întâmplă să aveţi un sentiment care să va spună - nu face aşa, nu merge acolo, nu pune mâna pe telefon, nu vorbi cu acea persoan -? ei bine, mie de mică mi-a spus instinctul de cine să mă feresc, unde să nu mă duc, cu cine să nu interacţionez...

o bună parte din viaţă m-am luat după acest sentiment al meu , apoi , într-o zi am decis să nu mai ascult ce spune ... am crezut că aşa mă voi elibera de constanta teamă de a fi dezamăgită....

acum puţin timp am avut din nou acest sentiment , ce urla în mine : nu te da jos din maşină, mergi mai departe! evident că am ignorat cu succes avertismentul, nu aş fi eu dacă l-aş fi ascultat. Şi după cum era de aşteptat sentimentul meu AVEA DREPTATE...

m-am dat jos, numai ca să constat că pentru a mia oară în viaţă AM DREPTATE...
urăsc să ştiu cine mă va minţi, cine mă va dezamăgi, cine îmi va zâmbil fals, cine îmi va ţine mâna cu bune intenţii şi cine mă va duce pe calea spre final....

mi-aş dori de 1000 de ori să amuţească vocea din mine, să mă lase să dau cu capul de pragul de sus, să cad lată pe spate, să îmi curgă lacrimile pe obraji, să mă ridic, să scutur praful şi să merg mai departe ....

aş vrea să fiu groaznic de naivă... mă întreba de curând o cunoştinţă ce mă interesează dacă dragostea nu e printre lucrurile care să îmi suscite interesul... of uneori mi-ar plăcea să simt că inima îmi explodează de anxietatea aşteptării unei clipe , acea clipă când îl priveşti în ochi şi simţi că te pierzi...

....

concluzia e una simplă : nu pot simţi nimic, nici de bine nici de rău, am vocea interioară mult prea gălăgioasă... şi nu pot decât să o ascult, să o urmez....

de iarnă....

urăsc iarna!!! nu ştiu dacă am mai spus asta dar din toată inima mea O URĂSC
nu e suficient alcool pe lume să mă facă să uit de cele aproape ZERO grade de pe stradă, nu sunt destule fete drăguţe care să zâmbească prin maşini, prin cluburi ... şi indiferent de ce zice lumea nu sunt suficient de mulţi bărbaţi pe pământul ăsta care să îi încălzească neuronul congelat ...

mi-am dezvoltat un hobby de iarnă... hibernatul printre oameni... da da caut locuri ticsite de lume, pline de fum şi gălăgioase, caut să îmi spargă basul timpanul... caut ORICE, care să mă scoată din amorţeală....

în ultima vreme am găsit acest ceva care mă mai animă din cand în când... de vreo două luni am adăugat pe lista cluburilor mele (a se interpreta cluburile în care mă simt ok şi pot s fiu eu ) El Grande Comandante... de ce l-am adăugat nici eu nu ştiu foarte bine ... cert e că am reuşit să îmi găsesc un colţ al meu unde pot să stau cu un pahar în mână, o ţigară în gură şi să las ritmul să mă invadeze ...

nu înţeleg oamenii indecişi...

ţăr ţăr!!
- da.
- s-a terminat...
- ce?
- vraja, povestea cu El, s-a terminat...
- adică?
- păi a venit o Ea şi El nu a ştiut ce să facă, aşa că... am glumit şi eu şi am zis păi mergi cu Ea...
- aha....mda

Şi a urmat o amănunţită descriere a tot ceea ce s-a întâmplat... aşa am ajuns DIN NOU la concluzia că nu înţeleg oamenii indecişi... Dacă ai de ales între ceva ce ştii şi ceva ce nu ştii acorda-ţi o clipă pentru a trece în revistă bunele, relele, avantajele şi riscurile, apoi alege. E la fel de simplu ca şi alegerea între o prăjitură cu ciocolată şi un ou KINDER - oricum ambele au ce îţi place cel mai mult, ciocolata - . De multe ori mă întreb dacă nu cumva oamenii sunt prea laşi, se teme de necunoscut încât sunt în stare să comită la infinit GREŞEALA de a reveni la ceva ce nu e tocmai bun pentru ei...

Acum mulţi ani mi-am dat seama că în ce priveşte relaţiile - mai mult sau mai puţin amoroase - odată ieşit pe uşă e mai bine să rămâi afară. De câte ori te întorci aduci cu tine temerile, nesiguranţa cauzată de primul eşec în respectiva relaţie..
Recunosc că am fost tentată de MULTE ori să revin la ceea ce am avut odată, uneori -de vreo 2 ori - chiar am făcut prostia de a intra din nou pe uşa unei relaţii din care fie ieşisem de bunăvoie fie fusesem poftită afară. Sinceră să fiu în nici unul din cazurile de revenire la relaţie nu am reuşit nici eu , nici el să fim complet sinceri unul cu celălalt... mereu te urmăreşte acel şi dacă ? , acel etern dacă a plecat , m-a minţit atunci de ce să cred eu că acum nu va face la fel? ce îmi garantează mie că el / ea nu vor răni MULT MAI RĂU acum ?...
M-au bântuit aceste eterne umbre ale relaţiei eşuate de fiecare dată când m-am întors.

De atunci mi-am dat seama că oricât te-ai minţi singur în faţa oglinzii, oricât ţi-ai spune o să fie altfel de data asta, o să ne meargă mai bine, am încredere, nu mă va mai durea niciodată nu ajungi să crezi deplin încât să nu devii suspicios.

Ori dacă o relaţie are deja umbra neîncrederii nu mai are nici un sens să mergi mai departe.

Aşa că sincer îmi PARE RĂU de acei oameni care comit greşeala de a se întoarce în trecut. Îmi e milă de durerea pe care o vor simţi mai curând decât cred ei ca se va întâmpla. îmi pare sincer rău de acele suflete care nu ţin destul de mult la ele însele pentru a se proteja de durere...ştiu că e frumos să susţii că inima te face să te întorci, dar nu cred o boabă ...revii pentru că nu ştii să trăieşti singur ...

Nu sunt adepta singurătăţii absolute, e bine să ai pe cineva care să-ţi mai zâmbească, să-ţi şoptească la ureche noaptea când bate vântul exact cuvintele pe care vrei să le auzi...dar pentru aceste mici bucurii - pe care la o adică şi o aventură de o zi , o lună, un an ţi le poate oferi - nu cred că merită să te supui calvarului de a nu ştii dacă femeia / bărbatul de lângă tine te vede pe tine când se uită în ochii tăi, să ai mereu senzaţia că momentul în care te va alunga / va pleca este iminent....

Eu consider că avem o viaţă suficient de stresată încât măcar relaţiile să nu fie un factor în plus de stress.

Şi pentru a că eu prefer să fiu vântul care atinge frunza decât coconul de fluture lipit de ea... vă invit să vă acordaţi şansa de a vă cunoaşte, de a vă iubi, de a fi liberi...

pentru voi O melodie în care eu mă regăsesc.. cred că şi voi, cei care înţelegeţi versurile, vă veţi regăsi...



trebuie numai să fiţi O SECUNDĂ egoişti şi să vă gândiţi că sunteţi singura şi cea mai importantă persoană de pe lume pentru voi.