marți, 20 ianuarie 2009

singurătate...

întinzi braţele şi aştepţi... aştepţi să întâlneşti alte braţe deschise , gata să te întâlnească... şi totuşi nu se întâmplă nimic....
mai stai o secundă cu ochii închişi, îţi ţii respiraţia, poate totuşi... şi nu se întâmplă nimic...
dechizi ochii ochii şi constaţi că strângi în braţe un gol...

sunt momente în care atunci când întinzi mâna aştepţi să te prindă cineva ... nu mori dacă nu găseşti o mână pregătită să pe întâlnească... dar simţi că ceva doare, puţin dar suficient cât să îţi aminteşti că esti un singuratic.

am spus şi o să susţin asta până mor... e mai bine singur decât prost însoţit. sunt predicatorul independenţei, militez împotriva dependenţei de o altă persoană ... şi totuşi, uneori gesturile mici care nu îşi găsesc finalitatea dor... există un semi-remediu... se numesc prieteni. dar nici ei nu pot fi mereu acolo... atunci apare problema... ce te faci când Făt-Frumos nu e, când prietenii nu sunt, când toţi ai tăi sunt prinşi în propriile vieţi?

Despre ea:
am mai scris şi voi mai scrie de fiecare dată când voi simţi că o iubesc mai mult decât pe mine, de fiecare dată când voi considera că nu mai e ce a fost ... că îmi e străină ...

de ceva timp avem un stil şi un ritm diferit ... am pierdut-o undeva pe drum sau poate că m-am pierdut eu ... cert e ca pentru prima dată în atâţia ani , peste 20, simt că ea nu mai e lângă mine ... blonda mea e pe altă undă şi unda aia o duce departe . e pentru prima dată când sunt convinsă că deşi e cea mai bună prietenă a mea nu mai simte în acelaşi timp cu mine...

am cunoscut mulţi oameni , mulţi sunt impresionanţi ca istorie de viaţă, ca şi cultură, ca libertate, ca voinţă... dar deşi toţi oamenii ăştia sunt în preajma mea mie îmi lipseşte fiinţa aia mică cu ochii ei albaştrii...

omul ăsta care a râs şi a plâns cu mine s-a îndepărtat... şi eu m-am îndepărtat , o fac conştient, simt că nu mai e loc pentru mine acolo... toată viaţa am plecat de langă cei apropiaţi atunci când simţeam că nu mai e loc ... nu e destul aer acolo atât cât să mai respir şi eu ...

sunt conştientă că odată ea se va întoarce ... ştiu că dacă zeci de ani, certurile şi răutăţile (au avut grijă să ne bage râca în casă) nu ne-au separat complet .. nimic nu o să ne separe... dar o să ne răcească...

acum la mine în casă e rece...

sâmbătă, 17 ianuarie 2009

contradictii

aseară a nins în Bucureşti... cu fulgi mari, mari aşa cum numai în poveşti ţi s-a spus că se poate. Eu urăsc zăpada, umezeala şi mai ales frigul... totuşi aseară m-am jucat ca un copil cu fulgii mari ce picau furioşi peste bucureştiul murdar

m-am bucurat mult că era târziu când umblam eu pe stradă fugărind cei mai mari fulgi care picau din cer ... deşi speram să fie pustiu şi să pot ţopăi în voie printre steluţele de gheaţă... pe alocuri m-am mai lovit de fiinţe posomorâte ce încercau să se ferească de nea...

nu sunt fanul zăpezilor şi totuşi aseară am fost dispusă să mă las purtată de fulgi pe cărările copilăriei... cât de mult aşteptam în balcon toată luna decembrie ca primii fulgi de nea să cada peste maşinile din faţa blocului... Şi la două noaptea stăteam în pulover, zgribulită pe balcon cu ochii ţintă la becul de pe stradă - acolo vezi cel mai bine dacă ninge -... ţin minte că la primii fulgi mari ce cădeau furioşi peste cartier ieşeam din casă în viteză, alergam printre steluţe....mă bucuram...

luni, 12 ianuarie 2009

unde sunt ... visele?

am cunoscut omul care refuză să renunţe la vise...
acest om spune mereu că a visa înseamnă a avea speranţă. Când nu mai visezi oare este pentru că nu mai ai speranţă???
indiferent cât de greu te încearcă viaţa, omul care visează reuşeşte să meargă mai departe, să treacă peste piedici, răutăţi, obstacole...
vreau şi eu să fiu un om care visează!

de anul trecut am constatat că mi-am pierdut visele... oare le-am rătăcit printre alte gânduri, le-am aruncat...? sau poate că ele au plecat de la mine ...

sper să vă placă

Loading...